Auto-portret. Nicolae Comănescu

18 Aprilie — 25 Mai, 2026

Curator: Charles Moore

Asistent curator: Elena Est

La baza Auto-portretului lui Nicolae Comănescu pulsează o insistență tăcută. Este ca un refuz de a localiza Eu-l acolo unde ne-am aștepta să fie. Nicăieri în aceste lucrări artistul nu apare într-o formă stabilă sau recognoscibilă. Dimpotrivă, expoziția se desfășoară în spațiul în care identitatea nu este nici reprezentată, nici fixată.

Comănescu insistă să extindă o linie genealogică a picturii în care figura se dezintegrează în materialitate, iar percepția devine miza centrală a lucrării, eclipsând asemănarea ca deziderat. Prin urmare, practica lui Comănescu edifică o punte critică către opera lui Alberto Giacometti, pentru care portretul era mai puțin o chestiune de mimesis, cât de o privire asumată. Asemenea lui Giacometti, Comănescu îmbrățișează eșecul reprezentării, pentru a deveni generator. Portretul nu mai este o imagine a unui subiect, ci reziduul unei întâlniri care nu poate fi pe deplin soluționată.

Fiecare lucrare din Auto-portret debutează cu prezența unei alte persoane. Prieteni, colaboratori și cunoștințe sunt invitați să se așeze și să petreacă timp în conversație. Ceea ce rezultă, însă, nu este un portret în sensul clasic. Figura se dizolvă aproape imediat, fiind deplasată de culoare, textură și de atmosfera emoțională sinusoidală a întâlnirii.

Comănescu pictează ceea ce oscilează între corpuri: fragmente de memorie. O amintire luminoasă se poate înregistra ca o suprafață neagră densă; un moment de imobilitate poate erupe într-un exces cromatic. Logica este mai degrabă experiențială decât optică. Portretistica este desprinsă de asemănare. Devine un index al timpului împărtășit.

Cu toate acestea, cu fiecare iterație, granița dintre sine și celălalt se erodează. Fiecare portret poartă la fel de multă informație despre artist pe cât poartă despre persoana din fața lui. Actul picturii devine reciproc, chiar involuntar. A reprezenta pe celălalt înseamnă, de asemenea, a te dezvălui pe tine însuți, deși niciodată direct. De-a lungul a peste două sute de lucrări, se formează un autoportret colectiv: o imagine dispersată și instabilă a artistului, structurată prin relație.

Materialul joacă un rol central în această acumulare. Suprafețele lui Comănescu sunt medii deja încărcate. Panourile de lemn, adesea refolosite din mobilier domestic, sunt stratificate cu textile preluate din cotidianul apropiaților săi. Îmbrăcămintea, purtată și manevrată, poartă urma corpurilor absente, dar integrate în lucrare.

Materialele nu sunt simbolice într-un sens direct; ele nu înlocuiesc experiența trăită, ci sunt intrinseci acesteia. Praful, țesătura și vopseaua se contopesc în straturi dense, unde istoriile personale coexistă fără ierarhie. Pictura devine, la rândul ei, o formă de arhivă socială. Mai degrabă decât o arhivă de imagini, este una a relațiilor sau a corpurilor care se mișcă prin spațiul împărtășit.

Lucrările rezistă narațiunilor singulare, conservând în schimb multiple realități, adesea contradictorii, în tensiune. Politicul și banalul coexistă, fiind încorporate în același câmp material. Afirmându-se într-un peisaj în continuă schimbare al României de la sfârșitul secolului XX, Comănescu a dezvoltat o practică adaptată la contradicție.

Această tensiune persistă în Auto-portret, unde acumularea funcționează atât ca metodă de ancorare, cât și ca mijloc de evadare. Lucrările sunt dense, adesea copleșitoare prin prezența lor materială, dar rezistă închiderii. Nu există o imagine finală, nicio declarație definitivă de identitate. În schimb, expoziția propune o înțelegere diferită a Eu-lui, nu ca o entitate coerentă sau singulară, ci ca ceva format prin relație și timp.

Dacă există o dimensiune existențială în această lucrare, ea rezidă tocmai aici, în recunoașterea faptului că Eu-l nu poate fi pe deplin cunoscut sau reprezentat, putând fi abordat doar prin marcajele pe care le lasă în urmă. Comănescu nu încearcă să rezolve această condiție. Mai degrabă, el o locuiește, dând voie fiecărei picturi să rămână provizorie. Ceea ce se distinge în Auto-portret este acumularea. Eu-l este construit, lent și colectiv, prin acumularea celorlalți.

Expoziția oferă nu o imagine de citit, ci o experiență de pătruns. Granițele dintre artist, subiect și privitor încep să se fractureze, iar identitatea este continuu formată.

—Charles Moore

Eveniment organizat de MARe/Muzeul de Artă Recentă în parteneriat cu Galeria H’art și Spațiul de Artă Contemporană /SAC 

Lucrările au fost realizate în cadrul programului Rostopasca, inițiat de asociația Hearth/Casa KERIM

Design grafic și identitate vizuală: Oana Băndărău